Blog

Toamna târzie se strecoară încet spre iarnă, aducând cu ea frunzele căzute, ceața densă și melancolia unei lumi care se pregătește de liniștea albă a iernii. O meditație despre timp, trecere și momentele fragile ale naturii și sufletului.

Toamnă târzie, Ce bucurie! Flori parfumate,

Te caut prin vis, prin tăceri de argint, Pe buze port dorul ca pe-un foc ce-l aprind, Și știu că oricâte lacrimi s-ar stinge-n drum,

Pe sub poartă veche, de lemn și tăceri, Se-ascund printre flori amintiri și dureri. Miros de trandafiri plutește domol...

Te plâng toate păsările Și cerul fumuriu, se pierde-n zare, Ploaia se-apleacă peste pământ, la vale...

Îmi place când taci Să-ți ascult gândurile, Să-ți aud frământările...

Câmpul... o partitură nescrisă în care spicele cântă fără gură...

Vara... nu era vară, era o rană caldă deschisă în cerul trupului meu. Pe o pajiște de gânduri...

În arșița blândă, ce cade tăcută, Pajiștea-și leagănă floarea crescută, Câmpuri cu spice de grâu fremătând...

Cățelușul mic pufos, A găsit pe drum un os...

Vara coboară pe pământ domoală, Cu pași de aur și lumină goală, Îmbracă totu-n straie strălucitoare ...