Sub cerul ce încă mai respiră din răcoarea iernii plecate,
Se deschid florile de corcoduș, albe, aproape uitate,
Ca o respirație a lumii care învață din nou să iubească
Fără să spună ”iubire”, fără să îndrăznească.
E un drum printre ramuri subțiri... aproape mângâiere,
Unde lumina se frânge în mici mângâieri fără adiere,
Și tot ce părea pierdut în anotimpuri reci și străine
Revine, fără cuvinte, în lucruri puțin mai senine.
Acolo, printre petale ce tremură ușor în vânt,
Se ascunde o poveste ce nu are nume, nici cuvânt,
Doi pași care nu se ating, dar se știu, se recunosc,
Două priviri ce se pierd într-un timp omenesc.
Nu e o dragoste spusă, nu e un jurământ rostit,
Ci doar o liniște caldă în aerul nesfârșit,
Ca și cum fiecare floare ar ști, fără să spună nimic,
Că între ei crește ceva mai adânc decât frumosul tipic.
Și poate de aceea corcodușul înflorește atât de alb,
Ca să ascundă ce inima nu vrea să spună în grab,
Iar primăvara, în loc de răspuns, doar le leagănă ușor
Într-un parfum de început… cu urme de dor. (Autor: Ionela Chircu)