E mai! Lumina cade lin,
iar soarele-mi zâmbește fin,
ca o amintire ce nu vrea să apună,
ci doar să atingă lumea, ușor, din strună. S-au deschis deja grădinile-nflorite,
iar veselia-mi tremură în minte;
orice petală pare să știe
că frumusețea-n suflet o să vie. Aud în aer zumzăitul albinelor,
ca o rugăciune mică a florilor și a timpului lor,
și peste tot rămâne șoptit
un parfum de dor în lucruri nerostit. În piept mă cuprinde un dor călător,
ce nu cere drum, dar merge singur, ușor,
printre amintiri ce nu mai știu să se întoarcă,
dar nici nu se sting… doar se prefac în altă soartă. Și astfel, mai, cu lumina ta domoală,
care îmbraci totul într-o splendoare regală,
du-mi sufletul, fără vreun răspuns,
vreau să rămân cu dor… în frumosul nespus. (Autor: Ionela Chircu)