Vara... nu era vară, era o rană caldă
deschisă în cerul trupului meu.
Pe o pajiște de gânduri,
spicele își înclinau frunțile în fața luminii,
ca niște versuri neterminate
scrise în limba frunzelor. Soarele nu strălucea,
ci ardea ideea de ”eu” până la exaltare.
Era o trudă să stai viu,
era o bucurie să te topești fără să dispari. Și holde bogate curgeau din tâmplele pământului,
pline de sângele tăcerii.
Eu mergeam prin ele
cu sufletul gol, dar cu pașii plini de poezie. (Autor: Ionela Chircu)