Nori fumurii trec grei peste zare,
Ei plâng și plâng și plâng, încet,
Pe drumurile goale, fără sărbătoare,
Se-aude doar al toamnei stins cuvânt, un gând discret.
Ultimele frunze s-au culcat la pământ,
Obosite de vânt și de frigul ce vine,
În liniștea rece, pe-al vremii descânt,
Se strânge lumina în umbre tot mai fine.
Ceața acoperă totul ca o pătură groasă,
Așează tăcerea pe case și ram,
Iar iarna, la ușă, respiră duioasă,
Și bate-n fereastră cu-al ei alb balsam.
Gând după gând, ca un stol ce coboară,
Îmi spune că timpul încet s-a schimbat,
Că toamna târzie, cu pas de ninsoare,
În suflet rămâne un dor ne-mpăcat. (Autor: Ionela Chircu)