(Un omagiu lui Nichita Stănescu. Poeme de vară cu vibrații muzicale)
Câmpul...
o partitură nescrisă
în care spicele cântă fără gură
și soarele ține linia melodică
doar prin arșiță. Zumzetul unei insecte...
atât de viu încât doare.
Tu stai în mijlocul verii
ca într-o simfonie unde nu mai e nimic de adăugat. Holdele se înclină,
nu în fața vântului,
ci în fața vieții care știe să rodească
fără zgomot. Ești acolo,
în pajiște,
în bucuria fără cuvinte,
în libertatea de a fi
fără să te întrebe nimeni de ce. Cânți.
Dar nu se aude nimic.
Pentru că totul e deja muzică. (Autor: Ionela Chircu)
Soarele nu răsare,
el doar deschide o ușă
înspre adâncul din tine. Pe cer, nicio umbră.
Pământul tace,
dar înăuntrul său se frământă pâinea viitoare. Pajiștea... o respirație lentă
care se aude doar dacă
îți golești gândurile până la rădăcină. E arșiță.
Dar nu doare.
E ca și cum timpul s-ar opri
doar ca să-ți facă loc în el. Și-atunci înțelegi:
tăcerea soarelui nu e lipsă,
ci plinul deplin,
căldura aceea care nu cere nimic în schimb,
ci doar te face să fii. (Autor: Ionela Chircu)